Pana anul acesta, copilul meu inca a crezut in existent lui Mos Craciun. Cu ajutorul vecinilor, reuseam sa facem sa apara si cadourile sub brad in timp ce noi ne plimbam sa vedem luminile prin cartiere, si prajiturile si morcovii sa fie mancati, si laptele baut… In fiecare an a scris o scrisoare mosului chiar daca nu stia sa scrie, desena. In fiecare an punea scrisorea cu timbru cu tot la posta. Cred ca saracii postasi gaseau multe astfel de scrisori… Anul acesta mi-a dictat o lista si am mers in magazine sa imi arate ce vrea. Nu i-am zis daca o sa ii iau sau nu ceea ce vrea, vreau sa mai fie inca surpriza. Dar ce am constatat in magazine, multi parinti cu copii de mana, si chiar micuti, nu ca al meu de 12 ani, faceau cumparaturile de Crciun. Copilul nici nu era interesat, arata cu mana ce ii pica in fata ochilor, parintele il punea in cos, si acela era “cadoul de la Mos Craciun”. Imi amintesc cand eram mica, incercam sa stau treaza toata noaptea sa il vad pe Mosu. Niciodata nu reuseam. Saracii ai mei parinti, in noaptea ceea munceau din greu sa puna ciocolatelele in brad, portocalele, nelipsitele bomboane de ciocolata, puneau pana si vata pe crengi. Sentimentul descoperirii cadourilor in dimineata de craciun este de neuitat, chiar si acum dupa ani. Ce inteleg copii din ziua de azi despre aceasta bucurie? Nu stiu, dar eu una tot surpriza vreau, chiar daca stiu ca familia este cea care mi-o cumpara, chiar daca am varsta care o am. Sa fie oare cum s-ar zice de moda veche, nu, nu cred, mai degraba as zice nostalgie dupa clipele minunate traite in copilarie, si de care “trag cu dintii” sa le tin vii in mine.
