Toamna!

E toamna tarzie afara. Merg pe strazile pustii si pasesc pe semintele de tei. Nu am sa uit niciodata primele zile de scoala cand ploile isi faceau aparitia si incepeam clasele dimineata la ora 7, iar trotuaarele erau pline de aceste seminte de la copacii de tei. Calcam pe ele, imi placea sa aud acel pocnet in surdina…pentru mine era semnul toamnei, era o comunicare intre mine si ea, vorbeam cu toamna, ne ziceam buna dimineata. Si mai erau si frunzele cazute pe jos, calcai pe ele, si fosnetul lor iti povestea cum e sa fie toamna. Ce culori deosebite are toamna, ce mirosuri, iar vantul, vantul iti sopteste la urechi povesti de peste ani. Imi lipsesc aceste dimneti, imi lipsesc zilele innorate cu ploi si vantul care matura frunzele…imi aminteste de copilarie, cand stateam cu nasul lipit de geam si ma uitam afara. Puteam sta asa ore intregi, priveam cum toamna furioasa dansa, era singura afara, era regina, nimic nu o impiedica sa se dezlantuie, iar picaturile d eploaie desenau pe geam nestingherite. Veneau una cate una si isi faceau cale pana la baza ferestrei cand dispareau, si altele mereu le luau locul, si feicare avea calea ei, iar daca se uneau, porneau in jos si mai furioase. Acum toamna e o amintire, e undeva in inima mea, si va ramane acolo…