Inca de cand am inceput sa scriu pe acest blog, am vrut sa scriu despre plecarea noastra in USA. Mi-a luat ceva timp sa imi fac curaj sa recitesc scrierile de acum 6 ani, dar inca nu pot scrie despre despartirea de parinti si de prieteni. Niciodata nu voi uita soaptele mamei mele cand ma strangea in brate in fata portii: nu plange, nu plange. Niciodata nu voi uita imbratisarea tatalui meu, atat de linistitoare si calma in toata acea nebuneala. Niciodata nu voi uita taria cumetrei noastre, si imbratisarea prietenei mele, cand sufletul meu striga in mine: tine-ma, nu ma lasa sa plec, tine-ma aici cu tine. Niciodata nu voi uita privirile lor la aeroport. Si de fiecare data cand ma reantorc si vizitez Romania, la despartire am acelasi sentiment de durere sufleteasca, cu toate ca astept cu nerabdare sa revin la viata normal cum o numeste al meu copil, sa revin la casa noastra si la realitatea pe care fiecare dintre noi ar trebui sa o aiba.
Since I have started to write on this blog, I have wanted to write about our journey to USA. I needed some time to encourage myself to review all the composition I written 6 years ago, but still, I cannot write about the separation from my parents and my friends, I would never forget my mom’s whispers while she was hugging me tight in front of the house: do not cry, please, do not cry. I would never forget my dad’s hug, so soft and calm while everything around me was spinning fast. I would never forget my son godmother’s cold and calm, and even My friend’s hug while my soul was screaming: do not let me go, do not let me go. I would never forget all those faces at the airport, and every time when I go and visit Romania and I have to say good-bye, I have the same feeling of breaking my hart even though I cannot wait to come back to a normal life as my son name it, to our house and to real life that everybody should live.
Chiar m-a impresionat tare postarea ta. Oricum viata pe care o duci acolo imi inchipui ca mai compenseaza din durerea de a fi departe de ai tai. As vrea sa spun de tara dar nu mai pot.
ReplyDeleteIi cam greu pentru mine sa comentez acest post... e plin de tristete. Pare ca sufletul ti-a ramas inca in Romania.
ReplyDeleteAceste randuri asteapta sa fie scrise de acum 6 ani. Speram sa vina o vreme cand pot scrie despre aceste momente fara sa vars lacrimi. Inca nu pot. Dar important este ca sunt bine acuma, si am experienta la despartiri ca sa zic asa. Fiecare vizita in Romania inseaman o nua despartire. O parte din suflet imi este cu parintii mei, asa e, mai ales ca sunt singurul copil.
ReplyDeleteMi-au dat mie lacrimile cand am citi postarea ta, d'apoi tie? Si eu am fost la un momentdat in aceeasi situatie si stiu cum e. Ghinonul (sau norocul?) a fost ca eu m-am intors in tara.
ReplyDeletemi-ai confirmat ce cosmar este in acest caz sa te desparti de familie si prieteni. cu toata viata grea din tara asta, nu pot concepe o plecare asa de departe de cei dragi. probabil ca iti trebuie mult curaj pentru asa pas.
ReplyDeleteDa, dupa 6 ani si tot am varsat lacrimi cand am scris. Ce sa-ti zic, norocul tau ca te-ai intors in tara si ti-ai gasit persoana potrivita. Priveste partea buna a lucrurilor.
ReplyDeleteAnca draga, depinde cum si de ce pleci si unde pleci. Este greu sa pleci intr-o tara straina, unde nu cunosti pe nimeni si nici limba cum am fost noi. Dar am reusit! Si asta ma face increzatoare in mine, sa ma simt puternica. Este greu sa te desparti de cei dragi, dar dupa un timp vezi ca singurii,unicii si adevaratii prieteni raman tot numai parintii. Restul te uita.
ReplyDelete